Avenul de sub Vârful Grind – Un meci câștigat de pe banca de rezerve

În cartea sa Prin adâncurile Carpaţilor – Abisuri întunecate și râuri fără stele, Lucian Bușu, dedică un capitol explorărilor făcute în Avenul de sub Vârful Grind în anii ’80 și ’90 împreună cu colegii săi de la Silex Brașov. Cartea a apărut la editura Treira în 2007 (284 pagini). Capitolul de mai jos este un extras de la paginile 89 – 120 (originalul).

Avenul de sub Vârful Grind • Un meci câștigat de pe banca de rezerve

            Cabana Gura Râului este un loc binevenit în calea celor care vor să urce pe Piatra Craiului, dinspre est, și care și-au propus să viziteze mai întâi minunatele Prăpăstii ale Zărneștilor. De asemenea, tot aici obișnuiesc să poposească și localnicii unor sate deosebit de pitorești, din Culoarul Bran-Rucăr, cu casele răsfirate pe dealuri ca și cele din Munții Apuseni. Pentru cei care trăiesc în satele Șirnea, Peștera sau în extremitatea vestică a Măgurii Branului, este mai ușor să ajungă la Zărnești, dacă au treabă la oraș, folosind uneori niște cărări numai de ei cunoscute.

            În ceea ce mă privește, chiar dacă am fost de zeci de ori în Piatra Craiului, și poate că de două ori mai mult am trecut pe la Gura Râului, doar o singură escală pe care am făcut-o acolo o consider cea mai însemnată.

            Împreună cu Ionuț Munteanu, căruia mulți dintre speologi îi spuneau Cibo, după denumirea unei fabrici de bomboane din Brașov, la care era angajat, am poposit „la una mică” chiar la cabana cu pricina. Umblaserăm o zi întreagă pe sub poalele crestei sudice a masivului Pietrei Craiului în căutarea unor avene, chipurile, cu adâncimi fabuloase, de a căror existență ne-au pomenit niște ciobani rucăreni. Evident, exagerau, dar multe dintre peșterile și avenele din România s-au descoperit cu ajutorul vătafilor oilor. Doar cine poate să cunoască mai bine decât ei munții, pășunile, pădurile, stâncile și „găurile”. În afară de câteva puțuri colmatate din abundență cu zăpadă, la doar câțiva metri adâncime, n-am mai găsit nimic. Am câștigat în schimb niște bătături la picioare și niște zgârieturi pe față pricinuite de hățișurile prin care ne-am tot strecurat.

            Berile erau deja pe jumătate golite, când, pe puntea care traversează apa Zărneștilor, înspre terasa cabanei, și-au făcut apariția trei mustăcioși cu înfățișare de răzeși. Unul dintre ei avea legată pe rucsac, care, ce-i drept, nu era prea mare, dar era burdușit și cu siguranță foarte greu, o cască galbenă. M-am gândit că erau alpiniști sau speologi, dar nu-i cunoșteam. Totodată puteam să jur că nici nu erau din Brașov, întrucât, pe atunci, pe cei cu astfel de ocupații îi cunoșteam, pe majoritatea.

            În scurt timp am intrat în vorbă cu ei și am aflat că erau speologi ploieșteni, membrii ai clubului Hades. La început n-au vrut să ne spună cu ce ocazie se aflau prin Piatra Craiului, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, le-am câștigat încrederea. În fine, marea importanță a popasului făcut atunci la cabana Gura Râului a fost că l-am cunoscut pe Gogu Popescu, omul căruia îi datorez multe vizavi de formarea mea ca speolog explorator, și că, tot atunci, mi-a făcut invitația de a explora împreună Avenul de sub Vârful Grind. Gogu și acest aven au reprezentat pentru mine exact ceea ce nu descoperisem cu adevărat până atunci: gustul marilor explorări speologice, severitatea și meticulozitatea cu care trebuiau întreprinse acestea, și, fără îndoială, lansarea mea în terenul celor mai buni speologi români și a celor mai grozave peșteri din România.

***

            Nici unul dintre ploieșteni nu se afla nici în tren, dar nici pe peron. Să fi așteptat, oare, degeaba timp de trei săptămâni și cu atâta nerăbdare, tura de la Grind? Ar fi fost păcat de antrenamentele zilnice, dar nici nu puteam să știm cu exactitate ce credeau speologii aceia despre noi. Ni s-au lungit gâturile după cât ne-am uitat și-n dreapta, și-n stânga, și înspre gară. Dacă ar fi urcat ne-ar fi așteptat în ușa vagonului, doar așa a fost înțelegerea. Ce s-a întâmplat între timp, ne întrebam și eu și Cibo, doar am vorbit cu Gogu cu o seară înainte la telefon și cu toți erau ferm hotărâți că mergem la aven. Mă temeam de un singur lucru, și anume, că ne considerau nepregătiți pentru acțiunea aceea și n-au vrut să ne-o spună. De fapt așa și era, nici prea bine pregătiți din punct de vedere tehnic nu eram, echipamentul nostru era rudimentar, dar aveam voință, forță, eram tineri, și, bineînțeles, dornici de aventură. Din păcate, aceste calități din urmă nu ne ridicau prea mult în ochii lui Gogu, lucru de care m-am convins încă de la prima întâlnire.

            Semnalul verde a luat locul celui roșu, s-au auzit două fluierături prelungi, iar trenul cursă de persoane Brașov  ̶  Zărnești s-a pus în mișcare. Am continuat să privim amândoi peronul în zadar, și din când în când, în treacăt, mai aruncam câte un ochi și înspre locomotivă. Trenul n-a apucat să prindă prea mare viteză, căci, deodată, s-a oprit brusc. M-am uitat din nou spre locomotivă și am văzut trei siluete umane care-și agitau vârtos ambele mâini, una dintre ele fluturând, parcă, o hârtie. Ei sunt, mi-am zis, deși puteau fi oricare alții, chiar dacă aveau rucsacuri, care mergeau în Piatra Craiului și care s-au aflat la câteva secunde de scăparea trenului. Din fericire, cei trei întârziați erau chiar speologii ploieșteni, iar

hârtia care flutura în mâna unuia dintre ei era o bacnotă albastră de 100 de lei. Respectivul alerga atât de aproape de locomotivă încât am crezut că vrea să se agațe de ea, iar cu banul încerca să-l înduplece pe mecanic să oprească trenul. Spre bucuria tuturor a reușit, dar biletul de bancă cu chipul lui Nicolae Bălcescu n-a ajuns la inimosul mecanic. El a rămas tot în mâna ploieșteanului, doar că nu mai flutura.

***

            Era un sfârșit de toamnă foarte rece, n-avea cum să fie altfel în apropierea polului românesc al frigului, în stațiunea climaterică Izvorul Mureșului. Venisem aici pentru prima dată și, tot pentru prima dată, eram participant la un congres național de speologie. Nu exagerez, dar stațiunea a fost asaltată de vreo 500 de oameni, dacă nu mai mulți, toți așa-ziși cuceritori ai întunericului, membrii ai organizațiilor cu profil speologic din țară. În perioada aceea, Izvorul Mureșului nu oferea condiții deosebite pentru desfășurarea unui congres cu așa număr de participanți, iar odată intrat în sala polivalentă din complexul turistic, ceea ce trebuia făcut cu câteva ore înaintea unei manifestări, nu puteai să mai ieși decât la sfârșit.

            În așteptarea proiecțiilor de diapozitive, care atrăgeau în mod deosebit pe toată lumea, mi-am ocupat din timp un loc în sală. Îmi amintesc că în curs de desfășurare erau prezentările rapoartelor de activitate ale fiecărei organizații, susținute de președintele ei sau de un înlocuitor delegat de acesta. La pupitru, spre final, și-a făcut apariția un domn cam în vârstă, cam emoționat, dar simpatic și foarte energic, cel puțin la vorbă. Prezentându-se mulțimii din sală, am aflat că personajul în cauză se numea Ioan Dobrescu, și că era șeful unui cerc speologic din Câmpulung Muscel. Expunerea lui a durat mult, și a devenit plictisitoare la un moment dat, dar, în comparație cu a altora, s-a încheiat cu urale zgomotoase și cu aplauze prelungite. Darea sa de seamă, pe lângă prezentarea descoperirii și explorării a circa o sută de grote, cu lungimi între doi și zece metri, a conținut și o „bombă”, și anume, descoperirea unui aven în Munții Piatra Craiului, adânc de aproape 200 de metri. Cu excepția situării exacte a cavității în masiv, omul a prezentat o serie de informații geomorfologice, turele de explorare în ordine cronologică, precum și harta avenului, precizând sigur de sine că avenul continuă în profunzime, doar că deocamdată era colmatat.

Ceea ce a fost mai distractiv în prezentarea lui, vizavi de aven, a fost că tot la două propoziții pomenea numele lui Gogu Popescu, că a făcut și că a dres, încât la un moment dat te umfla râsul. Din când în când, vorbele lui sunau ceva de genul „n-am putut și l-am chemat pe Gogu, norocul nostru că l-am cunoscut pe tânărul inginer Gogu Popescu, care a cartat și a constatat…” Cine să fi fost, dom’le, Gogu ăsta în lumea speologilor: Speedy Gonzales?! Superman?! de era așa de venerat și suna atât de strident în cuvintele lui Dobrescu. O fi vreun mare speolog, mi-am zis, cine îl cunoaște știe. Pentru mine, în schimb, era un fel de Nea Anton de la canton sau Gigi de la sculărie, nu mă interesa deloc, nici vestitul Gogu, nici avenul ăla, chiar dacă ar fi avut un kilometru adâncime. Și-apoi, mă

gândeam, cine știe pe unde o fi el ascuns pe creastă…, dar nu mai termină aștia odată cu poveștile ca să înceapă proiecțiile?

            Așa a fost atunci, orizontul meu explorativ era restrâns, chiar dacă scosesem deja nasul prin regiunile carstice puternice din țară. Desigur la aceasta au contribuit cei mai bătrâni din clubul meu, pe atunci Silex Brașov, care reprezentau majoritatea și se mulțumeau cu peșterile mici și medii din Munții Perșani.

***

            Am sosit în Zărnești exact când se îngâna ziua cu noaptea, vorba marelui povestitor. Eram cinci, Ionuț Munteanu, Mugurel Cernătescu, Adrian Nicolau, de-acum celebrul Gogu Popescu pe care începeam să-l cunosc, și cu mine.          
Zărnești, un orășel situat la 28 de kilometri spre sud-vest de Brașov, reprezintă principala bază de pornire înspre Piatra Craiului, excepție făcând zonele sudice și vestice ale masivului. El se bucură de un trecut istoric, fiind deseori menționat în cronici în legătură cu invaziile otomane și luptele împotriva armatelor austro-ungare din secolele trecute. Până nu demult pe harta României, deși mic, el apărea ca un important centru industrial, având fabrică de celuloză și hârtie, combinat pentru industrializarea lemnului și, nu în ultimul rând, uzinele mecanice de la Tohanul Vechi, „renumite” pentru bicicletele pe care, chipurile, cum făceau muncitorii, cum nu făceau, când le ansamblau, semănau leit cu mitralierele. Desigur, puternica activitate industrială s-a topit odată cu primii ani de după revoluția din 1989 și localitatea a rămas mai degrabă una turistică, fiind așezată la poalele Pietrei Craiului.

            Cu toate acestea mie dintotdeauna Zărneștiul mi s-a părut lipsit de viață și plictisitor, iar dacă pierdeam trenul, pur și simplu nu aveam unde să mă duc, ce să fac și ce să văd. Nici măcar baruri sau cârciumi ordinare nu prea existau, iar cele câteva aflate pe ruta gară-cabana Gura Râului erau în majoritatea cazurilor închise, iar unele rău famate.

            Așa l-am găsit și în seara aceea, când am ajuns cu ploieștenii, și de-abia așteptam să străbatem porțiunea de oraș care ne despărțea de valea Râului Zărneștilor sau a Râului Mare din Prăpăstii.

            După patru kilometri de mers de la gară am făcut primul popas la un izvor denumit Fântâna lui Botorog. Pe valea cu versanți împăduriți, care, pe măsură ce înaintam, deveneau tot mai abrupti, întunericul mi se părea din ce în ce mai negru. Le-am propus colegilor mei să aprindem măcar o lanternă, dar Gogu a fost împotrivă. Susținea că e important să ne acomodăm vederea cu întunericul, cel puțin cât drumul era bun și ne apărea în față ca o dâră albă și lată reflectând o lumină difuză. Desigur era vorba și de economie la baterii, dar când am pătruns în Prăpăstiile Zărneștilor, niște chei impresionante, pereții ridicați deasupra noastră erau atât de apropiați încât drumul și albia văii ce se strecoară pe sub ei nici nu se puteau distinge. După ce am ieșit din porțiunea cea mai strâmtă a cheilor ne aflam deja la peste 5 kilometri de la cabana Gura Râului, la confluența cu valea pârâului Vlădușca. Făceam al doilea popas și Gogu ne-a dat frâu liber la căutarea lanternelor prin rucsacuri. Urma o bucată grea, după cum ne-a spus, iar locurile următoare de popas le avea stabilite ca după un plan milităresc. Timp de vreo 15 minute, la lumina lunii care cădea în vale printre stâncile uriașe, am privit sfidător grotele presărate pe versanți gândindu-mă cât sunt de lipsite de importanță în comparație cu avenul spre care ne îndreptam.

            A fost într-adevăr dură porțiunea aceea a traseului, nu atât din punct de vedere al denivelării, cât al terenului accidentat. Și eu și Cibo am fost avertizați că, având rucsacuri cu cadru, care erau cu mult mai late decât cele cilindrice ale prietenilor ploieșteni, ne vom descurca mai greu. Așa a și fost. Mai întâi ne-am deplasat printr-o porțiune de chei mai largă, pe o potecă ce tăia din loc în loc firul

văii Vlădușca. Apoi, mai în amonte, valea s-a tranformat într-un canion foarte îngust, cu săritori și cascade de doi până la patru metri. Aici chiar era dificil, mai ales pentru noi, care mergeam pentru prima dată prin acel sector de chei denumit Cheile Pisicii.

            Peste săritori cascadele se prăvăleau în marmitele săpate de apă la bază, iar urcarea, în majoritatea cazurilor, trebuia făcută prin lateral. Dar nici vorbă să poți urca cu rucsacul greu în spate, lat cât o noptieră și fără să cunoști bine prizele. Noroc cu Gogu, care le cunoștea ca-n palmă și ne ghida la fix. Cu rucsacurile, însă, a fost mai dificil, dar cu un pic de efort le-am urcat, dându-le de la unul la altul. Trebuie să recunosc că nu l-am avut tot timpul aproape pe Gogu sau pe Mugurel, și nu o dată mi-am băgat câte un picior sau cate un braț în cascadă. Cibo, de asemenea, o pățea frecvent, și uneori se mai înțepenea în câte un diedru dintre pereții canionului și în câte un bolovan încastrat, de mărimea unei cabine de camion.

            Cheile Pisicii, când plouă mult, devin teatrul unor teribile viituri și nu e prea indicat să umbli prin ele. O bună parte din apele căzute pe versantul estic se canalizează în Valea Vlădușca și se prăvălesc la vale până în Zărnești, mai întâi prin Cheile Pisicii și apoi prin Prăpăstii, antrenând bolovani și bușteni și rupând efectiv drumul forestier.

            Ploieștenii, comparativ cu noi, se deplasau prin chei și escaladau sărirorile cu agilitatea unor feline, dar nici nu era de mirare. Cunoșteau punctele de trecere mai lesne, erau mai înalți și mai solizi, aveau rucsacurile mai ușoare, iar întunericul nu părea să-i incomodeze deloc. Eu și cu Cibo însă, doi sfrijiți, sub 60 de kilograme, trebuia să fim cu ochii în patru și apoi mai aveam și câte un dulap

în spate. Pe lângă toate angaralele necesare unei ture speologice într-un aven de altitudine și adânc de 200 de metri Cibo căra o coardă de 80 de metri iar eu  ̶ 20 de carabiniere de oțel. Am convenit ca el să care coarda, având o mai bună conformație a cadrului rucsacului, iar eu toate carabinierele, întrucât la greutate erau apropiate. O singură carabinieră avea în jur de 500 de grame, fiind făcută din bară de oțel de 12 milimetri, și era mare cât palma unui bărbat. Ce să fi făcut? La vremea respectivă făceam parte dintr-un club sărac, dar ne descurcam și cu carabiniere pompierești. Ce-i drept, când ne aflam în plină acțiune, carabinierele respective, cam trăgeau hamul jos de pe noi.

            Greu, dar până la urmă am ieșit cu bine din acel canion sălbatic într-un spațiu mai deschis. Valea, mărginită de versanți înalți, mai puțin abrupți, dar împăduriți, se îndrepta înspre maiestuoasa creastă a Pietrei Craiului. Era aproape de miezul nopții și, cu un ultim efort, ne-am încadrat pe un drum de piatră care șerpuia în paralel cu pârâul Vlădușcăi.

            Prin coroana falnică a brazilor, care se unduiau pe vântul coborât de pe înălțimile munților, zăream din când în când porțiuni din creastă. Pe cerul, ca de indigo, punctat în nenumărate locuri de luminițele stelelor, muntele arăta ca o hologramă rozalie, dar de o claritate impresionantă, ca a unei fotografii artistice.     Era rece bine pentru acel sfârșit de august, iar vântul se simțea pătrunzând prin haine ca și apa rece în pantofi. Briza aceea răcoroasă de munte ne-a răcit transpirația de pe corp, și ne simțeam de parcă ne-am fi luat cămășile pe noi direct din mașina de spălat. Dar n-a mai fost cazul să ne oprim și să ne schimbăm pentru a nu risca vreo răceală, căci, deodată, l-am văzut pe Gogu cotind la dreapta și urcându-se mai apoi pe un tăpșan. Ultimii metri i-am parcurs privind în jos și n-am zărit silueta neagră a cabanei din lemn lângă care am ajuns. Era o casă forestieră cu multe camere, părăsită, fără geamuri, dar în care am făcut un foc, iar în sacul de dormit a fost la perfecție. Aici am înnoptat, încheind totodată prima etapă a marșului nostru de apropiere de Avenul de sub Vârful Grind.

            De dimineață a fost extraordinar și m-am simțit într-o formă de zile mari. Frumusețea din jurul meu mi-a dat așa o energie, încât îmi venea să alerg în jurul cabanei ca un zurliu. Soarele începuse să încălzească, iar cerul era cristal. Am avut noroc de vreme frumoasă, îmi spuneam, având în vedere că în majoritatea sâmbetelor și duminicilor din vara aceea a plouat.

            După un mic dejun rapid am pornit din nou la drum. Îmi cam ieșise zburdălnicia din cap după ce am luat rucsacul în spate. La fiecare trei minute modificam poziția baretelor, care mi-au frecat puternic umerii și claviculele. Când mă gândeam că trebuia să ajung cu greutatea aceea până aproape pe creastă oftam ca unul dintre cei mai nefericiți oameni.

            Cam un kilometru ne-am mai deplasat pe drumul forestier, apoi l-am părăsit. Înaintam printr-un vâlcel îngust, pe o potecă bătută pe versantul său drept. Curând am renunțat și la potecă, alegând să mergem direct prin albia pârâului, scurtând drumul și nemaifăcând slalom printre brazi și pietroaie. Aici pârâul se scurgea la vale printr-un jgheab săpat în conglomerat, atât de perfect ca formă, încât părea făcut de mâna omului.

            La ieșirea din vâlcel se deschidea o poiană întinsă, verde, pe care se aflau câteva stâne și un țarc de oi. La ora aceea oile erau pornite demult la păscut pe pajiștile alpine, dar ca măsură de precauție ne-am luat câte o bâtă. Se părea că am nimerit chiar la „rastelul” ciobanilor, deoarece, bâtele respective, vreo patru la număr și toate prevăzute cu măciulie, erau sprijinite una lângă alta de țarc.

            Ne aflam în Poiana Vlădușca, printre stâne, o zonă deosebit de pitorească, cu peisaje fermecătoare și cu largi perspective asupra crestei Pietrei Craiului. De aici poteca turistică mergea paralel cu creasta, urcând ușor și traversând rând pe rând poieni întinse, pâlcuri de pădure și vâlcele, până la izvorul denumit „La Table”. Locul acestui izvor l-am considerat ulterior ultimul popas înaintea unui calvar de vreo două ore sau și mai bine, când am intenționat să ajungem la refugiul turistic Grind, apoi mai departe, desigur, la aven.

            Cei care pornesc înspre creastă au de-a face cu o potecă dificilă care urcă pieptiș, într-o pantă de aproximativ 40 de grade și care ți se pare că nu se mai termină. Deseori ea este folosită de ciobani pentru a coborî cu oile la adăpat, devenind astfel noroioasă și foarte alunecoasă. Înainte de a porni, însă, este indicat să-ți iei provizii de 98 apă, întrucât alt izvor, la altitudine, nu mai există. În Piatra Craiului lipsa abundenței de izvoare este renumită, și doar cei care cunosc așa-numitele găvane au șanse să nu rabde de sete, dacă nu-și duc cu ei apă suficientă. Lipsa apei în zona aceea reprezintă un alt mare impediment în efectuarea de tabere speologice la aven, dar Gogu, pentru orice eventualitate, ne-a arătat locul unor astfel de găvane, practic niște lapiezuri înfundate cu pământ în care apa de ploaie se păstrează mai mult timp.

            După primele zece minute de urcuș mi s-a pus un nod în gât cât o minge de ping-pong. Toată energia mea de dimineață părea că se va irosi pe panta aceea. Și-apoi, aceasta nu era ultima. Mai întâi trebuia să ajungem la refugiul turistic de unde mai aveam de urcat o diferență de nivel de 300 de metri, pe o pantă pe care mersul în patru labe se cam poartă dacă ai în spate greutăți exagerate. Bineînțeles, nu puteam să uit scopul acelei ascensiuni, care era o cursă subterană într-un aven, nici mic și nici ușor de parcurs.

            S-a împlinit deja ora când am ajuns în golul alpin, gâfâind, leoarcă de transpirație și cu chingile rucsacurilor intrate până-n coaste. Creasta sudică a Pietrei Craiului ne-a apărut în față în toată splendoarea ei. Era frumos! Incredibil! Nici cel mai frumos poster nu-i putea face concurență peisajului pe care îl aveam în fața ochilor! Nu vroiam să-mi tulbure nimeni contemplația arătându-mi locul unde trebuia să ajungem. Știam că mai era mult, că era porțiunea cea mai grea, și mai știam și ce aveam de făcut în continuare. Cumva-cumva tot ajungeam, și, apoi, timp să ne refacem forțele aveam. Oricum ne-am planificat să intrăm seara în aven.

            După vreo încă 150 de metri, pe o pantă înierbată mai domoală, am trântit rucsacurile la pământ în fața refugiului turistic Grind. O casă pătrată din tablă, vopsită în albastru, cu priciuri și o sobă care, odată pornită, scoate fum, că e încinsă sau nu. Situat la 1620 de metri altitudine refugiul poate adăposti, după cum se spune în cărțile turistice, cam 7-8 persoane, eu însă înclin să cred că la nevoie intră și 25.

            Privind spre creastă, fără să mă mai gândesc la cât mai era de urcat, încercam să mă dumiresc cum o fi putut Ioan Dobrescu să găsească intrarea avenului în așa o imensitate calcaroasă. Vedeam Colții Grindului, Piscul Baciului sau Vârful „La Om”, cel mai înalt din Piatra Craiului cu altitudinea de 2238 de metri, apoi Hornurile Grindului, arătând de parcă cineva din altă lume, un gigant, și-a pus ambiția să taie creasta din loc în loc cu o secure pe măsură. Întrunul din acele hornuri avenul a stat ascuns, până când neiertătorii speologi, care caută și-n gaură de șoarece dacă aceasta este într-o regiune calcaroasă, au dat de intrarea lui.

            Mugurel nu s-a putut stăpâni, pesemne îl mânca limba, și a încercat să vadă dacă reușește să-mi strice tot cheful.
            ̶  Vezi hornul ăla?
            ̶  Crăpătura aia mare ca un canion?
            ̶  Da!
            ̶ În stânga se vede un pâlc de brazi de formă triunghiulară. Acolo e avenul!
            ̶ Încurajator, ce să spun! I-am zis cu jumătate de gură, apoi m-am încordat, ca să-mi salt povara în spate.

            Am început urcușul cu avânt pionieresc, pentru început panta fiind mai domoală. Curând însă, fiecăruia i se îneca motorul și ne opream din zece în zece metri. După ce am trecut peste o platformă de beton, rămășiță a cabanei Radu Negru, distrusă de o avalanșă în 1953, ne-am înscris pe un vâlcel îngust plin cu grohotiș. În capătul dinspre amonte, cam la jumătatea distanței dintre stâncărie și limita de jos a pajiștii alpine, vâlcelul se despărțea în trei, ca o furcă moțească din lemn. Noi ne-am continuat urcușul pe cel din mijloc. Era din ce în ce mai greu, grohotișul fiind instabil, iar panta tot mai accentuată. Urcaserăm timp de o jumătate de oră, după care am ieșit din vâlcel și am pornit în diagonală peste un picior de munte. Nici prin iarbă nu era bine. Călcam pe niște smocuri de iarbă, mari și rotunde, de pe care picioarele fugeau în toate părțile, de parcă am fi mers pe bile. Printre ele căutam infimele cărărui făcute de oi, pe care puteam merge mai ușor, dar trebuia să nu pierdem altitudine, întrucât acestea urmăreau curbele de nivel. Până 100 la urmă tot mai bine era să luăm panta în piept. Am mai trecut două vâlcele cu grohotiș, în care majoritatea dintre noi am făcut tot felul de figuri ca la patinaj artistic. Râurile de pietre, nici una nici două, o luau la vale cu tine cu tot, iar dacă reușeai să te ții pe picioare puteai să te gândești dacă să te apuci de surf sau nu.

            Scăpați de grohotișuri, după câteva trânte și cu câteva lovituri ușoare, dar dureroase pe la glezne, genunchi și fluierele picioarelor, am mai avut de urcat doar până la baza pereților. Aici urcușul devenise o plăcere fiind domol, și puteam admira stâncile corodate de apă, semănând cu plăcile ondulate din ciment cu care se acoperă clădirile.

            Ar fi trebuit să fi ajuns deja, după socotelile mele, dar mai aveam un hop de trecut! Trebuia să mai traversăm un vâlcel, practic partea de ieșire a unuia dintre hornurile Grindului, și să escaladăm câteva trepte aflate în versant. Aflasem asta întrebându-l pe Mugurel și m-am simțit puțin demoralizat. Nu eram la capătul puterilor, mă aflam încă departe de acest necaz, dar rucsacul îmi bătuse bine claviculele, încât aveam răni. După mine, refugiul speologic trebuia să fie la 30 de metri distanță de unde ne găseam. Așa și era, numai că am mai urcat, ca să nu spun că de fapt ne-am cățărat, printr-un jnepeniș, direct pe stânci, până când am ajuns întrun loc ca un fel de buzunar al versantului. Am scos capul timid dintre crengile cu frunze aciculare și am privit spre stânga, uitând de greutatea din spate care-mi înțepenise gâtul. Am ajuns. Între tulpinile a patru brazi viguroși se găsea o colibă mică, precum cele înjghebate în grabă de căutătorii de aur din munții Americii de Nord.

            Nerăbdător să intru nu m-am mai aplecat, și am tras una cu fruntea în bârna de deasupra ușii, încât am amețit instantaneu. Printre râsetele prietenilor mei, steluțele verzi și păsărelele colibri care-mi roiau în jurul capului, l-am auzit pe Gogu spunând doar cu trei sferturi de gură, restul fiindu-i deja ocupat de țigară:

            ̶  Ești al zecelea sau al doișpelea care o pățește. Cred că e un fel de botez!

            Ne-am tras sufletul vreo douăzeci de minute, după care, în loc să trecem la partea administrativ-gospodărească, am ales să urcăm până la aven. Am pornit drept în sus pe versant, într-o cățărare liberă, drept prize servindu-ne rădăcinile brazilor, jnepenișul și smocurile de iarbă. De la refugiul speologic am urcat o diferență de nivel de vreo 50 de metri, care ne-a scos pe o brână scurtă. Habar n-aveam unde era avenul, iar Gogu și Mugurel rămăseseră în urmă ca să verifice ceva într-un loc numai de ei știut. Peste tot vedeai numai piatră seacă. Stânci și grohotiș cât cuprindeai cu ochii. Undeva, mai sus, am văzut o stâncă cu o formă bizară. Semăna cu o rachetă, din față, dar dintr-un alt unghi părea degetul unui lăcătuș plesnit recent cu ciocanul.

            M-am gândit să cobor înaintea lui Gogu, și-atunci, în peretele drept al canionului, am văzut o crăpătură de vreo 40 de centimetri, înaltă cam de un metru și jumătate. Intenționam să mă strecor înăuntru, ca să verific dacă nu acela era avenul, dar n-a mai fost cazul. Pe partea stângă, cum priveam în crăpătură, am văzut două spituri.

            Cei doi ploieșteni au apărut în curând, înjurând de mama focului. Locul la care s-au oprit era de fapt ascunzătoarea unui container pentru corzi, pe care, din păcate l-au găsit gol. Dispăruseră o coardă de 80 de metri, una de 15 metri, și, în plus, de la refugiu, o scăriță speologică de 10 metri. Așadar, în locul acela sălbatic la aproape 2000 de metri altitudine, pirateria speo-alpină era la modă. Bănuiții, după cum spuneau ploieștenii, erau ciobanii, apoi alpiniștii din Câmpulung și niște pseudo-speologi din Zărnești.

            Avenul de sub Vârful Grind, descoperit în vara anului 1985 de către Ioan Dobrescu, președintele clubului de speologie „Piatra Craiului” din Câmpulung Muscel, a fost parcurs de o echipă a acestei organizații până la o adâncime de aproximativ o sută de metri. Abia un an mai târziu, printr-o colaborare stabilită între speologii musceleni și ploieștenii de la clubul „Hades” al Institutului de Petrol și Gaze, s-a atins în premieră cota minus 190 metri. Din păcate, la această adâncime, la baza unui puț spectaculos, continuarea explorării a fost oprită de o mare aglomerare de pietre rezultată în urma surpării unui perete de brecie calcaroasă.

            Concluzia trasă de primii exploratori ai cavității, în care aceștia și-au pus deosebit de mari speranțe, a fost foarte clară. Trebuia începută o campanie enormă de săpături de decolmatare, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel, începând din vara anului 1986 și până în primăvara lui 1992, în Avenul de sub Vârful Grind au avut loc zeci de ture la care au participat îndeosebi speologi din Ploiești, Câmpulung Muscel și Brașov, sub directa coordonare a lui Gogu Popescu. Dar, cu tot acest efort depus, nici Gogu și nici măcar unul dintre însoțitorii săi n-au reușit să treacă de dopul de pietre. În plus, nu numai că avenul e de-a dreptul istovitor, și că intrarea lui se găsește undeva pe la 1920-1950 de metri altitudine, în jumătatea sudică a crestei Pietrei Craiului, dar nici condițiile de climă specifice regiunii nu permit efectuarea de tabere speologice prea des. Apoi mulți speologi, care altădată au lucrat cu înverșunare la decolmatare, și-au pierdut încrederea că vor depăși vreodată dopul de pietre. Doar neobositul Gogu a rămas ferm convins de aceasta, susținând cu tărie și bine motivat științific că Grindul ar fi putut deveni cel mai adânc aven din România.

            În tot acest interval de timp, pe lângă nenumăratele acțiuni de decolmatare, s-au mai efectuat ture de cartare, de echipare, ocazii cu care, evident, s-a cotrobăit minuțios prin toate ungherele puțurilor și galeriilor, doar-doar dopul s-ar fi putut evita prin alt loc.

            Un alt aspect din perioada aceea entuziastă de săpături, demn de a fi menționat, a fost ridicarea refugiului din imediata vecinătate a intrării în aven. Condițiile vitrege de climă din masivul muntos Piatra Craiului, cu ploile, vijeliile, ninsorile, burnițele și gerul, care uneori apar chiar și-n mijlocul verii sau pe la începutul toamnei, iau determinat pe speologi să-și facă un adăpost în calea acestora. Pe o platformă săpată de ploieșteni în rocă vie, sârguincioșii musceleni au construit în 1988 o cocioabă lungă de trei metri, lată de doi metri și înaltă de un metru și optzeci de centimetri, un fel de coteț ca pentru porc, dar un adăpost minunat și în același timp un grozav acoperiș deasupra capului. Unde mai pui că, cine a văzut acel loc înainte de apariția refugiului, cu siguranță s-a îndoit de faptul că acolo s-ar fi putut construi ceva.

            Revenind la acțiunile de decolmatare, abia după șase ani de muncă asiduă în dopul de pietre din aven începea să se contureze calea spre adâncuri. Groapa, făcută de speologi, arăta ca un crater adânc de peste trei metri, iar activitatea de decolmatare nu s-a oprit, fiind necesare încă multe ore de lucru. Trecerea înspre adâncurile necunoscute ale Pietrei Craiului nu era deocamdată posibilă. Printre aglomerarea de pietre prăbușite doar apa vărsată de speologi se prăvălea cu zgomotul unei cascade, apoi pietrele mai mici, care-și făceau loc de trecere cu obrăznicie printre bolovani și, nu în ultimul rând, deosebit de sensibilii lilieci, care detectau golul existent cu precizia unor radare ultramoderne, mai puteau indica o iluzorie cale de trecere.

            În vara lui 1992, o echipă de montaniarzi din Colibași, care, pe lângă excursiile montane se mai ocupau și cu speoturismul, s-au ambiționat în a coborî în Avenul de sub Vârful Grind, luând chiar decizia de a învinge cu forțe proprii, fără știința sau ajutorul vreunor speologi, dopul colmatator. Conform legilor speologice sau mai bine spus conform codului deontologic al explorărilor speologice, aceștia ar fi trebuit să-i informeze despre planul lor pe cei care lucrau deja acolo. Puteau s-o facă măcar din respect sau din sportivitate. Ei bine, șansa le-a surâs și acei necunoscuți, despre care nu s-a auzit până atunci să aparțină vreunui for speologic autorizat, au cules roadele muncii tuturor celor care au muncit timp de șase ani acolo. Astfel, norocoșii, amatori în adevăratul sens al cuvântului, au ajuns să fie primii care au coborât în cel mai adânc aven din România. Majoritatea dintre ei se aflau atunci la parcurgerea primei peșteri din viața lor și nu orice peșteră. Au atins adâncimea de 415 metri, avenul fiind considerat la vremea respectivă unul dintre cele mai dificile din țară.

            „Speologii” din Colibași, pe considerentul de a fi fost cuceritorii celei mai adânci cavități din carstul românesc, și-au făcut apariția în mijlocul speologilor consacrați abia în luna august, ocazie cu care și-au făcut publică marea descoperire. De neașteptat, dar ei și-au propus doar să informeze masa largă de speologi despre ceea ce făcuseră, nicidecum să accepte pentru viitoarele explorări vreo colaborare. Pe deasupra, tot în ceea ce privea continuarea explorărilor, pentru a-și asigura exclusivitatea, au recurs la niște metode extremiste. Cunoscând faptul că majoritatea speologilor utilizau metode moderne de progresie pe coardă, rapide și sigure, dar care implicau multe puncte de ancorare, puncte de fracționare, de deviere a corzilor, mâini curente și balustrade, au distrus toate pitoanele și spiturile intermediare, lăsându-le doar pe cele din capetele puțurilor. Pentru ei, cele pe care le-au iertat erau suficiente, deoarece, la urcare, foloseau o metodă americană mai rapidă, dar nesigură și depășită, iar la coborâre – stiluri clasice, cu opturi de rapel, contraindicate în tehnicile speologice, și alte dispozitive rudimentare. Practic, de sus până jos și invers, se duceau orbește, fără să țină cont de frecările corzilor de diverse asperități ale pereților, și fără să ia în considerare propria lor securitate înainte de a intra în vreun puț, deci necunoscând necesitatea amplasării mâinilor curente de acces. Și apoi, de parcă n-ar fi fost suficientă răutatea făcută, ulterior au mai montat și o poartă metalică într-un loc foarte îngust, imediat după puțul de la intrare.

            Totuși, cu toate piedicile și distrugerile făcute – se zice că atunci când faci rău să te aștepți la rău – șansa le-a surâs din nou. La sfârșitul anului 1992, la congresul național de speologie, echipa din Colibași anunța atingerea cotei de minus 530 metri în Avenul de sub Vârful Grind. Gogu a avut dreptate tot timpul, și mulți au regretat după aceea că nu au crezut în el. N-a fost nici o pierdere însă, și, într-un fel, toată stima pentru cei care, tot muncind, au depășit dopul de pietre și au explorat în continuare acel aven. Iar pentru cei care au muncit acolo ani de zile, dar nu s-au aflat printre „învingători”, faptul în sine nu a reprezentat decât un fel de meci câștigat, dar de pe banca de rezerve. Pentru că, în cei șase ani, ei au fost cei care au „jucat” până au adus echipa în marea finală. Soarta a fost, însă, selecționerul care a preferat argeșenii în locul ploieștenilor și al brașovenilor. Acum faptul că mai există oameni care cred că ceea ce a făcut natura este numai pentru ei și că au dreptul s-o îngrădească împotriva altor semeni, ține și de educație, dar și de faptul că nu toți au cap pe umeri, ci capăt.

            După toate cele întâmplate, marele aven cu care Gogu a ajuns la un moment dat să se lupte singur, pierzând timp, căutând și formând speologi care să-l ajute sau măcar să-i continue munca, a devenit o scenă a contradicțiilor, a competiției și a turelor de performanță.

            Puhoiul de speologi apărut, ca din senin, fiecare având scopul de a trece de cota minus 530 metri, i-a determinat pe toți cei care altădată au lucrat acolo cu multă dăruință, punând mult suflet în ceea ce făceau, să renunțe definitiv la aven, sau, dacă nu, să-l scape din vedere.

            Cum însă era de așteptat, și istoria se pare că s-a repetat, toți cei nou apăruți pe baricadele Grindului s-au retras subtil, exact cum au venit. Probabil că pentru a mai coborî de la minus 530 de metri, ar mai trebui niște ani de muncă, poate mult mai grea decât cea de la capătul primilor 200 de metri adâncime. Să mai fie oare nevoie de încă un Gogu Popescu pentru aceasta?

            Până și entuziaștii din Colibași, cu tot egoismul de care au dat dovadă, se pare că au renunțat, cum dealtfel și toți ceilalți care altădată le solicitau colaborarea. Pe semne că tinerii exploratori, specialiști în abordarea marilor verticale, sunt mai atrași de marile avene ale lumii, cunoscut fiind faptul că deja s-a depășit adâncimea de minus 2000 de metri într-un aven din Georgia. Și-apoi, ar spune unii, ce mare brânză mai este un „-500 m”?

            Un lucru este însă cert. Avenul de sub Vârful Grind încă nu a fost cucerit. Încă nu putem vorbi despre niște cuceritori ai lui, când el are un potențial de peste 600 de metri adâncime, cu șanse de a deveni primul „minus 1000” al carstului românesc. El însă și-a 106 cerut deja un tribut substanțial și încă nu s-a arătat prea recunoscător. Mai întâi au fost certurile iscate între speologi, în toamna anului 1992, apoi punctul terminus actual, pe care se pare că doar dinamita îl mai poate dovedi și, cel mai dureros, moartea unui tânăr din Colibași în urma unui accident tehnic.

            Avenul de sub Vârful Grind a fost cel mai adânc aven din România timp de 12 ani, până în 2004 când locul i-a fost ocupat de Avenul V5, situat în zona Vărășoaia din Munții Bihor. Descoperitorii lui, membrii, clubului speologic „Z” Oradea, după opt ani de muncă, în care, pe lângă partea plăcută a explorării un rol primordial l-a jucat activitatea de derocare și de decolmatare, au atins în acest aven adâncimea de 645 de metri. Și, cred că merită amintit faptul că, între 1980 și 1986, Gogu Popescu a fost unul dintre cei mai activi membrii din clubul „Z”, totodată vicepreședintele acestuia.

            Am intrat pe la opt și jumătate seara, cu Adi Nicolau și Mugurel Cernătescu. Gogu și cu Cibo ne-au permis un avantaj de vreo două ore. Ușor timorat, mi-am pus coborâtorul pe coardă și mi-am dat drumul în primul puț al Avenului de sub Vârful Grind. Pentru că n-am mai coborât până atunci mai mult de 90 de metri într-un aven, eram deosebit de precaut și hotărât să-mi menajez forțele, nerisipind aiurea nici cel mai mic efort. Am ajuns jos pe un maldăr de zăpadă murdară și am zărit intrarea în cel de-al doilea puț. Se pătrundea destul de incomod, printr-o crăpătură îngustă, lăsat pe un umăr și cu grijă pentru a nu încăleca buclele ancorajului în „Y”.

            După strâmtoare am făcut greșeala să mă las condus de firul corzii, reușind astfel să mă frec bine de o placă înclinată, pe care apa rezultată din topirea zăpezii se prelingea sub forma unei pelicule fine și invizibile. În concluzie, n-am apucat să cobor nici primii 25 de metri, și am luat deja ceva apă pe partea stângă a corpului. La baza puțului se găsea o sală măricică, unde m-au așteptat Adi și Mugurel, întârziați puțin de fracționarea corzii ce urma să se deruleze pe puțul al treilea. Aici, viteza noastră de 107 coborâre, pe care am avut-o la început, a scăzut simțitor și, fiind ultimul, mi-am dat seama că voi avea de așteptat. Neplăcut, deoarece mă udasem puțin și în aven era destul de frig.

            Mai jos, la vreo zece metri, a apărut o altă fracționare în dreptul unei platforme solide. Puțul se răsucea ușor, lăsându-ți impresia că te strecurai prin interiorul unui tub spiralat, dar care creștea tot mai mult în diametru. Pe ultima porțiune de dinainte de a ajunge într-o altă sală, coarda s-a înfipt într-un diedru îngust, iar eu odată cu ea. Deși am fost atenționat de Mugurel să cobor în rapel, reușind astfel s-o depărtez de acea crăpătură triunghiulară, am uitat. Practic trebuia, de la bun început, să mă distanțez de perete, făcând presiuni pe el cu tălpile cizmelor, însă am repetat prostia de la început, când m-am lăsat efectiv condus de firul corzii.

            Pe fundul puțului, un loc grozav de regrupare, coechipierii mei meștereau ceva, aplecați de mijloc, deasupra unui obiect mare și pătrățos. Mi-am zguduit cu simț de răspundere lampa de carbid atârnată la șold, pentru a-mi spori flacăra de acetilenă. Adi scotea o coardă dintr-un bidon de plastic, în timp ce Mugurel își strecurase capul și ambele mâini într-o gaură ca de șoarece de la baza unui perete. Mi-am dat seama că acel orificiu reprezenta intrarea în puțul următor și recunosc că nu am fost prea încântat. Intrarea nu era deloc lejeră și trebuia găsită o modalitate de a pătrunde în ea asigurat, fără a monta coborâtorul în prealabil. Această manevră se făcea abia după ce depășeam strâmtoarea, riscând altfel ca dispozitivul de coborâre să ne blocheze la nivelul pieptului. Spațiul de trecere a devenit și mai redus, după ancorarea corzii în două pitoane din fier forjat, bătute la nivelul podelei.

            M-am strecurat în gaură destul de îngrijorat, simțind că trei sferturi din corp îmi atârna în gol și nu catadicsisem încă să mă asigur cu nimic. Făcusem acea gafă cu bună știință, dar am remediat-o într-o secundă, punând blocatorul superior pe una dintre cele două bucle ale corzii. Apoi, pe pipăite, într-un echilibru precar, deoarece încercam o opoziție cu spatele și genunchii, mi-am montat coborâtorul.

            Cel de-al patrulea puț avea în jur de 40 de metri, iar coborârea se desfășura absolut în gol. Deși spectaculos, a fost unul dintre cele mai neplăcute. Dintr-un horn, situat pe partea stângă cum coborai, venea apă, nu multă, dar îmi cădea după ceafă și pe spate. Și cum naveam combinezon impermeabil cu glugă, ca și colegii mei, nu pot să spun că mi-a mers chiar ca pe roate pe parcursul acelei ture subterane. Frigul m-a apucat de câteva ori, dar nu m-am plâns, și am încercat să-l alung, mișcându-mă chiar și atunci când stăteam pe loc.

            Am aterizat fix într-o marmită cu apă și n-a lipsit mult ca să iau apă în cizme. De această dată Adi și Mugurel nu m-au mai așteptat. Porniseră pe o galerie joasă, prin care apa își croia drumul înspre adâncurile Pietrei Craiului, perpendiculară pe baza puțului. Câțiva metri am mers în patru labe, apoi târâș, evitând pe cât posibil bălțile de pe albia acoperită de prundiș. La un moment dat galeria s-a strâns și s-a înălțat într-o fisură înaltă și îngustă, oblică, și care conducea pe buza unei săritori de doi metri. Imediat după ea am dat de o altă săritoare, tot cam atât de înaltă, unde, neștiind cum ar fi mai bine s-o abordez, am reușit să iau din nou contact cu apa. Am mai colectat niște apă pe piept și pe la coate, dar deja nu mai conta, important fiind să mă mișc, că de frig oricum nu scăpam prea curând.

            Deja auzeam vocile coechipierilor mei ca bruiate de un vuiet surd, dar amplificate și cu ecou. De la baza inferioară a ultimei săritori Adi și Mugurel și-au continuat drumul păstrând nivelul. Nau mai înaintat decât câțiva metri prin diaclază, până la baza superioară a unui nou puț. Eu, pentru că nu le-am văzut corpurile ci doar lumina, am fost tentat să merg înspre ei, urmând scocul pe care se scurgea pârâiașul. Poate că aș fi reușit, dar, analizându-mi în treacăt dimensiunile corporale și conștient de flexibilitatea propriilor mele oase, ceva m-a îndemnat să mai caut. Dacă aș fi reușit să trec prin diaclaza aceea probabil că aș fi nimerit cu capul direct în puț, ca și cucul ieșit din ceas.

            Până am revenit eu pe calea cea bună băieții coborâseră deja în puțul gigantic, care mi se deschidea în față. Au legat coarda de 109 două pitoane, reușind să evite frecarea ei de o porțiune de perete destul de lungă, dar firul a nimerit exact sub locul în care apa ieșea din diaclază.

            Cu ochii țintă pe coborâtor m-am lansat încetișot în hăul de sub mine. Ce-i drept, coarda fiind udă și grea, iar eu cam ușor, aluneca anevoios printre rolele fixe ale dispozitivului de coborâre. Pârâiașul, în cădere, s-a pulverizat în mii de picături și de jur- împrejur domnea un abur gros, reducându-mi vizibilitatea la minimum. Nici frontala electrică, nici cea acetilenică nu răzbăteau până pe fundul puțului și abia reușeam să văd ceva în jurul meu. Curând, coarda s-a depărtat considerabil de perete și am nimerit în gol, după care a început să se rotească lent. Deodată, cu un pic de presiune exercitată asupra lămpii de carbid, am reușit să observ forma puțului. Rotit încetișor i-am surprins întreaga configurație, ca și cum aș fi fost un operator video, care se străduia să înregistreze cât mai multe detalii ale unei imagini.

            Am privit din nou în jos, cu o nuanță de înfrigurare, și mi s-a părut că mă duc înspre fundul pământului. Printre vălătucii de ceață am zărit lumina coechipierilor mei, încă la mare distanță. Fundul puțului îmi părea un cuptor uriaș, în care mai sclipeau câțiva tăciuni incandescenți.

            Abia pe ultimii 15 metri coborârea mea s-a desfășurat în condiții cât de cât normale. Coarda nu mai era atât de grea și aluneca relativ ușor prin coborâtor. În schimb ceva a devenit dintro dată tare supărător, și anume apa. În cădere, nu se mai împrăștia sub formă de pulveri, ci și-a recăpătat forma de picuri groși. Îmi izbeau casca cu așa putere încât îmi răsunau urechile. Parcă eram lângă aragaz și făceam floricele de porumb.

            Pe fundul puțului, pe un morman de dărâmături, Adi și cu Mugurel mă așteptau chirciți ca găinile sub streașină, fără a fi la adăpost de ploia enervantă care cădea de la peste 50 de metri înălțime. Lângă un bazinaș, în care se aduna o parte din apa venită de sus, am zărit un întreg arsenal de ustensile folosite la decolmatare. O rangă de fier, o lopată obișnuită și o lopățică de 110 infanterie, o găleată din plastic legată cu cordelină și câțiva saci din vinilin, hârșâiți bine și găuriți pe la fund, de parcă așteptau căldura mâinilor noastre pentru a le pune în funcțiune.

            În condițiile de acolo nu puteai să stai prea mult pe gânduri, așa că am trecut urgent la treabă. Am scos piatră după piatră, timp de aproape trei ore, până au apărut Gogu și Cibo. Fiind deja cinci persoane ne-am putut schimba mai des, trecând pe rând la săpat în punctul cheie. Astfel, când ieșeam din șut, pentru fiecare timpul de relaxare era mai lung și reușeam să ne menajăm forțele, în special cele ale brațelor.

            Deodată, tuturor ni s-a părut că dintre bolovani a ieșit un liliac. Am amuțit, desi nu eram siguri că animăluțul venea din adâncuri, sau de undeva de sus, la locul de săpat făcând doar cale-ntoarsă, brusc și cu viteza lui caracteristică. Adevărul este că schimbările de direcție la lilieci se petrec în fracțiuni de secundă, iar la lumina redusă din spațiile mari ale peșterilor, sunt uneori insesizabile. Curând însă, un alt frate de-al lui, și-apoi încă unul, ne-au alungat orice suspiciune. Urmărind locul cu atenție, în liniște și nemișcați, am văzut că liliecii veneau de dincolo de colmataj. Parcă ne-am încălzit dintr-o dată. Nu numai că am îndepărtat o grămadă de pietre care obturau trecerea mai departe, dar ne-am și luat cu toții câte o mare piatră de pe inimă. N-am mai avut nici un dubiu. Era clar. Avenul de sub Vârful Grind nu se termina la doar 200 de metri adâncime, iar Gogu a reușit dintr-o mișcare să ne întărească și mai puternic convingerile. Fără să pricep ce urmărea, l-am văzut vărsând o găleată cu apă în gaura infimă, proaspăt deschisă în dopul de pietre, apoi ne-a atenționat să facem liniște deplină. Aceasta sa scurs rapid, făcând un zgomot ca atunci când tragi apa la W.C. .

            Imediat după aceste întâmplări îmbucurătoare eu cu Adi și cu Mugurel am bătut în retragere. Era și cazul. Hainele pe spate îmi erau îmbibate de apă și m-a luat frigul bine de tot. Nici o șansă să mă fi încălzit dacă nu începeam să urc. La ora trei dimineața am fost afară.

            Ne-am mișcat deosebit de repede și n-am avut parte de nici un incident. Doar la gaura de șoarece am fost spectator la o scurtă scenă foarte amuzantă. Mugurel, care a urcat ultimul, tocmai își scosese capul din strâmtoare, când, un liliac, a cărui deschizătură între aripi era cât a unui porumbel, i s-a așezat pe cască și acolo a rămas. Având mâinile de-a lungul corpului, și fiind în imposibilitatea de a scoate măcar una ca să îndepărteze șoarecele zburător, a apelat la Adi, care se afla mai în apropiere. Adi Nicolau, însă, nici nu s-a sinchisit, iar micul mamifer înaripat a continuat să stea pe casca lui Mugurel. Mai distractiv a fost că acoperea cu o aripă jumătate din fața colegului nostru, și nici nu părea să-i pese de cealaltă aripă și o bună parte din corp, care se aflau lângă flacăra acetilenică.

            ̶  Dă, mă, jos nenorocitul ăsta de liliac de pe casca mea! S-a răstit Mugurel deja enervat, dar și puțin oripilat.
            ̶  Nu! De ce s-o fac! Uite ce bine stă!

            Văzând așa o atitudine calmă din partea lui Adi m-a umflat râsul, iar pe Mugurel de asemenea. Abia atunci liliacul și-a luat zborul, simțind pesemne trepidațiile lui Mugurel, amuzat de situația originală în care se afla.

            Spre diferență de noi trei, care am ieșit după șase ore și jumătate, Gogu și cu Cibo au avut o viață tare amară. Au revenit la suprafață după mai bine de 11 ore, colegul meu de club urcând extrem de încet. Pe lângă faptul că blocatoarele sale manufacturate funcționau prost, avea și o pregătire precară în ceea ce privea tehnica speologiei alpine. Nici nu vreau să-mi amintesc în ce stare de epuizare a ajuns Cibo, dar nici în ce hal de frig l-a adus pe Gogu.

            Pentru Cibo, alias Ionuț Munteanu, ziua aceea, în care am plecat de la Avenul de sub Vârful Grind, a fost una memorabilă și cred că și-o va aminti toată viața. A dormit de vreo douăzeci de ori, în jur de 10-15 minute, în funcție de câte popasuri am făcut până la Zărnești. Iar noi, ceilalți, de asemenea ne-o vom aminti, deoarece nu ți-e dat prea des în viață să vezi un om adormind de câte ori pune fundul jos, și căzând apoi pe o parte, ca filmat cu încetinitorul.

            Printre tentativele eșuate de a depăși colmatajul de la minus 200 metri din Avenul de sub Vârful Grind, pe parcursul a doi ani de zile, am avut parte de o serie de piedici. Pe lângă faptul că uneori n-am reușit să intrăm în aven, s-a mai întâmplat că nici măcar nam ajuns până la el.

            Septembrie 1990. Am intrat pentru a doua oară cu Gogu și cu Mugurel, în ideea de a continua săpăturile. La refugiul turistic neam întâlnit cu Iancu Orășanu de la Institutul de Geologie și Geofizică din București. Am primit o sticlă specială care conținea 80 de grame de indiu pentru trasare, urmând ca, după golirea ei în pârâiașul din aven, cercetătorul să identifice trasorul la câteva exurgențe din Cheile Dâmbovicioarei. N-a lipsit mult să se aleagă praful de acest indiu, dar, din fericire, am scăpat basma curată. Pe puțul Niagara, cel de dinaintea locului de decolmatare, dracul de recipient din sticlă plastifiată mi-a ieșit din banană și a căzut peste 50 de metri. Nu știu ce-am făcut, dar am pornit cu banana nestrânsă la gură. Când am ajuns la locul de săpat, Gogu a ridicat sticla de jos din bolovăniș și m-a întrebat ce căuta acolo. Ce era să-i mai fi spus? Am recunoscut că a ajuns înaintea mea, iar cum, și de ce, se înțelegea. Bine, însă, că nu s-a spart. Rezultatul final al turei subterane a fost neidentificarea trasorului, iar în ceea ce privea săpăturile, după vreo trei ore de muncă, concluzia: „Mai avem! Nu mult, dar mai este! ”

            Octombrie 1990. După ultima tură am fost atât de obosiți încât am lăsat echipament în zona intrării, în ideea că-l vom recupera altădată. Am intrat cu Cibo și n-am reușit să trecem de baza primului puț. Trecerea era obturată de o cantitate impresionantă de gheață și zăpadă. Am ajuns la concluzia că, dacă este o toamnă rece în anul respectiv, sfârșitul lui septembrie este ultima perioadă când mai poți să intri în aven.

            Mai 1991. M-am perpelit șapte luni. Abia la finalul lunii mai s-a mai retras din zăpadă. Prietenii mei, alpiniștii din Brașov, mau sfătuit să stau pe fundul meu acasă până atunci, dacă nu vroiam să mor sufocat de vreo avalanșă prin zona Grind. Din păcate, Gogu n-a fost disponibil, cum dealtfel niciunul de la Hades. I-am solicitat pe cei de la Silex, din Brașov. N-am avut noroc! O viitură teribilă a distrus drumul din Prăpăstii. Pe străzile din Zărnești, care conduc spre cabana Gura Râului, apa era peste glezne. Am așteptat până dimineață, pe considerentul că vom ajunge la Grind rapid, și, beneficiind de o zi în plus, vom reuși să săpăm câteva ore. Țeapă! A plouat toată noaptea și apele s-au umflat ceva de speriat. Pe văi pluteau trunchiuri, rădăcini, am văzut până și borne kilometrice răsturnate.

            Iulie 1991. Cu Gogu și trei de la Silex. Trecem de Cheile Pisicii. Noaptea a început să plouă de trosnea creasta. „Nu vedem noi Grindul! ”, ne-a spus Gogu. Am pornit, totuși, înspre el, dar, sub Vlădușca, cerul s-a făcut asemenea cernelei. La stâna veche din Vlădușca – mare noroc că am ajuns până la ea – ne-am oprit. Credeam că doar pentru câteva ore, urmând mai apoi să ne continuăm drumul spre aven. S-a lăsat întunericul și furtuna tot n-a trecut. Eram bine, la adăpost într-o casă de lemn, într-un cadru peisagistic mioritic. Mai aveam totuși speranțe. Dimineață a fost senin până la ora zece. Apoi vântul a început să sufle brusc, mâzgălind cerul, până atunci albastru deschis, cu tot felul de ciudățenii cenușii care-și schimbau forma tot la două-trei minute. Gogu ne-a propus drept alternativă să coborâm în Avenul din Vlădușca, un puț adânc de 71 de metri, dezvoltat în conglomerate cretacice cu grad mare de permeabilitate, aflat între poiana Vlădușca și abruptul calcaros, pe la 1700 metri altitudine. Am coborât până la minus 12 metri, pe o platformă de pietre și lemne înțepenite, cu Gogu și cu Florin Maftei. De acolo avenul continua cu un puț superb de circa 60 de metri adâncime, cu pereți netezi. Conglomeratul șlefuit perfect de apă semăna cu un mozaic de calitate. Codruța Munteanu, care aștepta la gura avenului, a început să strige deodată că afară a început să toarne cu găleata. Colega noastră nu se putea adăposti nicăieri și era complet expusă unor eventuale trăznete. Gogu a decis să părăsim rapid cavitatea și să ne retragem din zona alpină. Dar am aflat între timp că nu se întrezăreau fulgere și trăznete, și le-am spus coechipierilor mei că vreau să parcurg întreg avenul, chiar și singur. Nimeni nu s-a împotrivit și, după ce am fracționat coarda, mi-am continuat coborârea. Pe la vreo 40 de metri adâncime m-am ales cu o surpriză, tare neplăcută, de mi-au tremurat izmenele pe mine, și de frig, dar și de spaimă! Dintr-o fisură din peretele puțului, aflată la câțiva metri deasupra mea, am auzit un șuierat, apoi am simțit o rafală de vânt care mi-a biciuit fața preț de câteva secunde. Flacăra acetilenică, deși trepida, nu s-a stins, dar n-a mai durat mult că am fost izbit în gât și pe piept de un șuvoi gros de apă. Cât aș fi clipit din ochi m-a întors cu picioarele în sus, am amețit instantaneu, dar am avut bafta să nu scap coarda din mână. Tot încercând să mă redresez, cascada formată în urma acelei viituri neașteptate îmi cădea ba pe cască, ba pe ceafă și pe umeri, încât m-am chircit cât am putut. Coarda se răsucea cu mare viteză, cu tot cu mine, descriind cercuri concentrice. După fiecare rotație completă mă trecea fără milă prin șuvoiul de apă, care a devenit între timp extrem de violent. Din fundul avenului se auzeau parcă urlete de groază și de durere, și întregul gol subteran s-a umplut cu o pâclă alburie, deasă și apoasă. Curând am început să simt în respirație vaporii răciți la temperatura scăzută din aven. Spre norocul meu, am reușit să mă mențin calm, și am fost deosebit de operativ în efectuarea manevrei de trecere din coborâre în urcare. Am urcat cât am putut de repede, cu apa în cap, care mă pătrundea până la piele, pe la gâtul și pe la mânecile combinezonului. Pe platforma unde m-așteptau Gogu și Florin mi-am tras un pic sufletul și-apoi am ieșit. Recunosc că am fost încercat de o spaimă grozavă. Nu s-a mai pus problema de a merge la Grind, dar, dacă aceasta ar fi fost hotărârea celorlalți, nu m-aș fi opus, cu toate că baia din Vlădușca am considerat-o arhisuficientă.

            Septembrie 1991. Speologii ploieșteni, din păcate, iarăși nu ne-au putut onora cu prezența. Probleme de familie, serviciu, facultate și așa mai departe. Am ajuns totuși până la aven însoțit de trei începători de la Silex Brașov. O noapte întreagă m-am tot gândit dacă să intru sau nu. În cele din urmă,. NU! Gogu m-a învățat să nu supraapreciez forțele și priceperea nici unui speolog, fie el debutant sau versat. O tură în Avenul de sub Vârful Grind și câteva ore de decolmatare reprezenta o acțiune de anduranță, chiar dacă era vorba de doar 200 de metri adâncime. În acele condiții de contact permanent cu coarda prin puțuri și strâmtori verticale, de mare umezeală și temperaturi de 2-3 grade, este total greșit să intri cu oameni neexperimentați. Începătorii sunt întotdeauna tentați să-și exercite talentele de performeri în urcarea cu blocatoare, sau coborâri artistice în rapel pe marile verticale subterane, veleități pe care majoritatea le dobândesc afară, pe stâncile însorite sau prin copaci. În plus, nu trebuia uitat că până și apropierea de intrarea avenului reprezintă o grea încercare, în condițiile în care transportai echipament speologic de explorare, chiar și pentru cei experimentați.

            Iunie 1992. Adi Mocanu, Sandu Bălteanu, Popa Nae, Codruța Munteanu, toți de la Silex Brașov, Andrei Posmoșanu de la Focul Viu București și Lavinia Hanachiuc de la Styx Brașov. Am plecat împreuna cu Lavinia și cu Poșme, cu o zi mai repede. A început să plouă torențial încă de la Gura Râului. În Cheile Pisicii ne-a prins o viitură monstruoasă. Ne-am retras la timp pe versanți, eliminând riscul de a fi efectiv striviți de buștenii și de bolovanii antrenați de apele umflate. Nu știu dacă Lavinia și Poșme au realizat de ceea ce scăpaserăm, deoarece se aflau mult mai sus decât mine când a venit primul val. La cabana forestieră din Valea Vlădușca ne-am pus în practică talentul de uscători de haine la foc. În aven a fost ceva de groază. La baza primului puț, ca să putem coborî mai departe, a trebuit să săpăm în dopul de zăpadă și de gheață. Viiturile au rupt ancorajele  ̶  n-ar fi trebuit să lăsăm corzi montate pe puțuri  ̶  și preșurile de vinilin amplasate împotriva frecărilor dintre corzi și pereți. Pe platforme au apărut grămezi de pietre căzute, în concluzie, avenul a trebuit recurățat. Ploaia s-a menținut și în timpul zilei și ne-am trezit cu o viitură de toată groaza, care pe unii i-a prins pe puțul Niagara, respectiv pe Poșme și pe Adi, iar pe mine pe puțul de după gaura de șoarece. A fost infernal, am ieșit epuizați și vineți de frig. Porniserăm hotărâți în a continua săpăturile de decolmatare, cu atât mai mult cu cât eram o echipă mare și destul de bună.

            August 1992. Trupa din Colibași a ajuns deja la minus 415 metri. Ne-am împărțit în două echipe, eu cu Bebe Păunescu de la Hades Ploiești și Gogu cu Adi Cernea de la Styx Brașov. Gogu și cu Adi Cernea și-au propus doar să vadă ce era dincolo de dopul de pietre, și cred că au coborât până pe la minus 250 metri. N-am vrut să fiu în echipă cu Gogu, mai ales când a trecut de colmatajul care i-a rezistat șase ani de zile. Împreună cu Bebe am intrat primii în aven și am ieșit ultimii, după 13 ore. Misiunea noastră a fost să dezechipăm avenul integral, demontând tot ceea ce însemna corzi, plachete, carabiniere, bucle, să recuperăm corzile de rezervă și containerele de plastic, care trebuiau aduse la suprafață. Habar nam avut că între timp fuseseră distruse și furate o mulțime de spituri, cu tot cu plachete și carabiniere. Așa încât mai întâi am fost obligați să refacem echiparea avenului, încă de la baza superioară a celui de-al treilea puț. Ieșirea a fost un calvar adevărat pentru amândoi. Transportam câte două bidoane mari și pătrate, cu câte două corzi de 80 de metri îmbibate cu apă, și câte două banane burdușite cu echipament de explorare, alimente și carbid de rezervă. Ieșirile din puțuri ne-au supus unor deosebit de grele încercări. Depășirea găurii de șoarece a fost unul dintre cele mai dificile obstacole de trecut cu bagaje, cum dealtfel și puțurile care au urmat. Bebe Păunescu, fiind după o lungă perioadă de repaus, a ajuns într-un stadiu avansat de epuizare după toată cărăușia. Singurul mod prin care ne puteam reenergiza era să mâncăm, iar de încălzit numai urcând, deoarece eram uzi până la piele. Atunci am văzut pentru prima oară în viață un om adormind în timp ce desfăcea o conservă de carne. L-am trezit la realitate după ce i-am administrat doi pumni zdraveni în cască, de teamă să nu-l prindă hipotermia. Bietul Bebe a mai suferit și din pricina hamului care, nefiindu-i bine ajustat pe corp, l-a rănit la șolduri și îi chinuia testiculele cu frecvență destul de mare. Săracul, a avut momente în care pur și simplu a gemut de durere. Ultimul puț, sau primul de la intrare, adânc de 17 metri, l-am urcat și coborât de trei, respectiv de două ori, nereușind să mă descurc cu toate bananele și containerele cu corzi. De Bebe n-am mai știut nimic. Rămăsese undeva mai jos, gemând sau vorbind singur. Ultimii 40 de metri din aven i-a urcat în vreo trei ore. Îmi spusese că era mult în urmă cu somnul, încă de dinainte de a veni în tură, în plus și cu antrenamentul era cam pe nicăieri, dar a rezistat având voință mare și fiind bun din punct de vedere tehnic. Am ajuns la suprafață și m-am salutat cu discul de foc al soarelui, care se înălța deja sfios dinspre Țara Bârsei. În așteptarea lui Bebe mi-am aprins o țigară, dar am adormit cu ea în mână. M-am trezit când soarele începuse să încălzească abruptul estic, auzind ca prin vis un cântecel. I-am văzut, în sfârșit, fața lui Bebe, cenușie și cu niște cearcăne vinete sub ochi, mari cât prunele altoite. Două ore mai târziu, Bebe Păunescu și soția lui, Maria, au plecat direct la Zărnești. În ziua aceea trebuiau să fie în Ploiești. Cum s-o fi descurcat prietenul meu pe drum, nu știu. Nevastă-sa, în schimb, era odihnită și totodată o femeie puternică. După cum am aflat ulterior, Bebe a mers teleghidat, fiind deseori spălat pe față, din când în când chiar scufundat cu capul în izvoare, ca să nu adoarmă umblând.

            Septembrie – octombrie 1992. O mare tabără speologică cu participanți din țară și din Franța, din care nu s-a ales nimic. Acolo unde eu am vrut să consolidez relațiile dintre câteva importante centre speologice din România prin prisma acestui aven, vezi Cluj, Reșița, Ploiești, Brașov, s-a ajuns la „Bătălia de la Nicopole”, după cum a denumit-o Gogu. Am solicitat ajutorul unora în organizarea taberei și s-au transformat peste noapte în cei mai mari șefi. Eu nam vrut să văd decât dacă mai puteam face ceva cu Grindul și am adus „soldații”. Cine s-ar fi așteptat ca toți cei prezenți să se spargă în figuri, că unul e mai experimentat în avene decât celălalt, sau că altul a avut un os mai gros și a obținut mai multe sponsorizări, care, la urma-urmei n-au fost decât niște saci cu alimente și un camion pentru transport! Nici eu n-am fost mai breaz. Încercând să fiu imparțial, am căzut de fazan și i-am dezamăgit pe toți. Am primit bobârnace de la toți, dar, culmea, cele mai multe de la cei care, dacă și-ar fi lăsat orgoliile deoparte, poate ar fi rămas cu ceva după „bătălie”.

            Cu moralul scăzut, am coborât până la minus 330 metri, înaintea unei strâmtori sângeroase, o galerie lungă de vreo 20 de metri, în care te puteai covinge cu ușurință dacă ești claustrofob sau dacă ai totuși rețineri față de spațiile foarte înguste. M-am oprit gâbit de frig, înainte de strâmtoare. Gigi Frățilă, un speolog foarte bun din Cluj, a insistat să-l însoțesc mai departe dar n-am făcut-o. Mi-a reproșat întruna, chipurile, că l-am „trădat”, lăsându-l singur. Adevărul a fost că îmi era foarte frig, aveam oroare de strâmtoarea care urma, iar gândul îmi era afară, la ce se mai întâmpla între „cruciații lui Sigismund de Luxemburg” și restul găștii, „turcii lui Baiazid I Ildîrîm”.

            Deznodământul a constat în faptul că tot eu și aliații mei a trebuit să tragem ponoasele, pentru ca tabăra să se încheie până la urmă cu bine. Dar s-au mai făcut niște tâmpenii, unele chiar premeditate. Ploieștenii, după o serie de dispute cu clujenii, au dispărut cu toții ștrengărește, neîndeplinindu-și sarcina de a dezechipa avenul. Lucrul acesta a atras după sine întârzierea la locul de întâlnire cu camionul, care ar fi trebuit să ne preia pe toți cei rămași, cu toate bagajele ce cântăreau peste două tone. Încercasem să rezolv problema trimițând doi băieți înainte, ca să- l convingă pe șofer să ne aștepte. Șoferul a mai așteptat o oră, după care a plecat, motivând că în aceeași seară trebuia să pornească întro cursă lungă. Am rămas cu toate grămadă pe drumul forestier din Valea Mărtoiu, la vreo 15 kilometri distanță de Zărnești. Sigura soluție găsită în noaptea aceea a fost să ascundem tot ce era mai greu în pădure, și să plecăm la vale doar cu ce puteam căra în spate și în mâini. A doua zi, la primele ore ale dimineții, ne-am întors cu două mașini mici ca să recuperăm materialele din pădure.

            August 1996. După accidentul mortal din 1995 Avenul de sub Vârful Grind a trecut sub jurisdicția Comisiei Expediții a Federației Române de Speologie. A avut loc o tabără cu speologi din țară, dar și din Ucraina, Rusia și Franța. Din cauza unei erori grosolane de calcul a lungimilor corzilor necesare parcurgerii integrale a avenului, ne-am oprit undeva între minus 400 și minus 450 metri, pe o succesiune de puțuri și săritori. Încă o dată am neglijat sfaturile lui Gogu cu privire la meticulozitatea cu care trebuia pregătită explorarea unei cavități de amploarea Grindului. Dintr-o serie de greșeli am învățat până la urmă cât de important este să-ți alegi bine oamenii, să le cunoști bine calitățile, și ce înseamnă buna pregătire a turei, analizând în amănunt echipamentul necesar. De cele mai multe ori o mică neatenție conduce, în cazul fericit, la abandonarea turei sau, dacă nu, înspre cealaltă extremă, a incidentelor grave ori a accidentelor capitale.

            Așadar, prin întâmplările înșiruite mai înainte, selectate din propriile-mi file de jurnal, am încercat să evidențiez faptul că acțiunile întreprinse la Avenul de sub Vârful Grind nu s-au putut desfășura oricând și cu oricine, dar am și fost urmărit de ghinion. Iar dacă în 1992 am ratat șansa de a mă număra printre primii care au coborât în cel mai adânc aven al României, în 1999 am ratat o și mai deosebită ocazie, unică probabil în întreaga mea carieră de speolog explorator.         

            La sfârșitul unei expediții din Peninsula Crimeea, am fost invitat de niște speologi ucrainieni să-i însoțesc la continuarea explorărilor unui aven situat în masivul caucazian Arabiskaya din Georgia. Din lipsă de fonduri suficiente și timp prea scurt pentru a căuta și obține sponsorizări, nu m-am dus.

            În preajma sărbătorilor de iarnă din 1999, un prieten de la Kiev mi-a dat telefon și mi-a spus că Avenul Voronja (Krubera) trecea de adâncimea de 750 metri, dar ei s-au oprit din lipsă de corzi. Vara următoare, luna august 2000, le-a adus rușilor și ucrainienilor succesul deplin, ajungând la adâncimea de 1710 metri și devenind exploratorii celui mai adânc aven din lume. Apoi, patru ani mai târziu, Voronja sparge bariera celor doi kilometri adâncime într-un aven, ajungând la cota minus 2080 metri și devansând cu peste 300 de metri cele mai adânci cavități de pe glob. Cine o va sparge oare pe cea a primilor minus 1000 în carstul românesc, Avenul de sub Vârful Grind, Avenul V5 sau altul la care încă nici nu visăm?

Lucian Bușu